naruto temă

Rătăcind în întuneric(Naruto themed fanficton)

În această zi de vară, pământul este acoperit de fulgi de zăpadă. Este neobișnuit pentru această regiune să ningă, mai ales în August. Noaptea cade peste pădurea din Konohagakure, toți locuitorii se retrag în casele lor. Căldura este pornită în casa lui Naruto. Numai sora lui Kiba așteaptă în pragul ușii.
Soră, de ce ești trează? întreabă vecinul blond.
Kiba e plecat la vânătoare astăzi. Cu toată zăpada asta, mă tem că nu-și va găsi o ascunzătoare până încetează ninsoarea.
Nu te îngrijora, soră! Kiba vânează de ani de zile. Sigur vine acasă până la miezul nopții.

În pădure, Kiba găsește o vilă de lemn. El închide ușa masivă de cedru. Strigătul furtunii sună sinstru în reședința adormită. Singurele sunete pe care le aude sunt balamaua de metal a ușii și respirația lui.

-Drace, Akamaru! A cui a fost ideea să stăm atâta la vânătoare? spune el. Fiecare centimetru al corpului lui e ud și înghețat. Fiecare strat de haine purtat de el începe să se îmbibe cu apa rezultată din topirea gheții care îl acoperea. Zăpada se scutură de pe geaca lui și de pe pantofi.. 

Akamaru scâncește arătându-i lui Kiba că nu el este vinovatul.

Din întuneric strălucea zăpadă așezată pe acoperiș. Pădurea e neagră și nemiloasă. Kiba o cunoștea ca pe propriul buzunar. Totuși pentru o secundă, cât se gândea, realiză că nu mai văzuse locul acesta. Tot ce îi trebuia era un adăpost. Apoi, stăpânul vilei nu ar lăsa un băiat că el în frig?

Kiba începu să străbată coridoarele lăsând în urmă pete ude de zăpadă. Ghearele lui Akamaru trosneau în timp ce mergea.

-E un loc gigantic! șopti Kiba, vocea lui sunând că un ecou între cei patru pereți. Într-adevăr, nu mai văzuse o casă așa bogat ornamentată. Chiar și fiul conducătorul satului avea o casă simplă. Acest loc era imens, ușa întunecată de la intrare și decorațiunile uzate erau acoperite de praf gros. O scară imensă având covorul mâncat de molii, marmură albă ornată cu aur, erau luminate de candelabre pe jumătate arse de ceară. Păianjenii se plimbau încet printre multitudinea de pânze. Când băiatul expiră, cristale de gheață se ridică și cad pe podea. Frigul îi intrase în oase, cel puțin aici, înăuntru, furtuna nu-i mai atinge.

Kiba și Akamaru strănută la unison mergând încet de-a lungul coridorului. 

Atmosfera e apăsător de tăcută. De ce să abandonezi așa o minune?

Cei doi se îndreaptă încet spre scara mult prea mare pentru decorul macabru. 

-Bunăăă! E cineva acasă? Kiba strigă politicos..

Sunetul ecoului se lovește de pereții imobili. La cât de gălăgios este, sunetul răzbate prin toate încăperile. Se pare că nimeni nu îl aude. Dacă locul e gol, Kiba se poate simți ca acasă. Dacă nu, măcar va avea ce cu cine împărți o discuție până se termină furtuna. Să intri în casa cuiva poate fi o acțiune delicată. 

-Totuși, se pare că nu a mai fost nimeni în acest loc de mult timp! spune Kiba ștergând cu degetul mormanele de praf de pe balustrada scării.

-Ce ciudat! Ai crede că într-un loc ca ăsta s-ar afla o armată de menajere. Am auzit că oamenii bogați au menajere, pentru că nu știu să curețe după ei. Asta se întâmplă și aici.

Akamaru scâncește puțin, nasul îi este îmbibat de praf. Ca întotdeauna, el nu vorbește, dar Kiba îl înțelege oricum. 

-Dap, oamenii bogați sunt destul de proști, huh! Kiba mormăie pentru sine, ignorând faptul că ordinea din camera lui se datora mamei cicălitoare.

La etajul al doile, drumurile se despart în două coridoare. Kiba merge spre dreapta avându-l pe Akamaru în geacă.

Ei se învârt printre ferestrele masive de lemn așezate pe pereții din dreapta, toate sunt întregi, dar impregnate de praf. Kiba trăiește într-un sat de vânători unde toată lume aleargă să lucreze — nu mai văzuse niciodată atâtea mormane de praf ca în această casă. Praful îi îmbâcsi și lui nasul. Nu există nici o șansă ca această casă să fie locuită.

Akamaru mârâie.

-Ce se întâmplă, amice? spune Kiba întorcându-se spre cățelușul din geacă.

Un strănut. Akamaru sare și își pune urechea pe un perete. În timp ce o parte din zid este compusă din ferestre, cealaltă este făcută din piatră, printre statui, picturi, se ascude o ușă cu mâner de cristal. Akamaru se oprește din adulmecat, jumătate din peretele de lângă el este zgâriat de un obiect ascuțit. Kiba jumulește tapetul pentru a vedea pictura ce se ascunde dedesubt. 

În tablou este o familie, una mai frumoasă decât a văzut vreodată. Ochii lor sunt întuncați la fel ca părul, dar au pielea mai deschisă decât a văzut Kiba vreodată, culorile se poate să se fi spălat odată cu timpul. Totuși, distingea fiecare trăsătură. Pictorul are talent aparte. Cu cât se uită mai mult la el, simte ceva care se schimbă în interiorul ființei lui. În satul lui, Kiba nu știe pe cineva care pictează. Nu îl interesa arta.

Acum, tabloul îl uimește prin pictura ca o oglindă a realității întunericului.

Kiba se îndepărtează de perete, mănușile lui ude lasă urme pe tapet. Continuă să exploreze coridorul. Era imens, mult prea mare să îl străbată pe tot. Strigă în întuneric, dar nu primește nici un răspuns. El și Akamaru sunt singurii care lasă urme în marea de praf, umezind podeaua.

Poate e cineva acasă, acest gând îl făcea pe Kiba să se gândească să ceară o cameră și să rămână pentru un timp! Nu conta cât de gălăgios era considerat de mama lui — amuzant este că tocmai ea spune asta — dacă nimeni nu îi răspunde acum, atunci nu îl va auzi nici mai târziu.

„E nasol! Urăsc frigul! Vreau doar să dezbrac hainele astea ude!„ Kiba tremură sub hainele ude. „Trebuie să găsim o cameră cu șemineu!„ spune el. 

Akamaru latră confirmând.

Însă o scară se află la capul holului. Alte holuri duc la aceeași cameră imensă care, pentru Kiba, nu pare să aibă vreo utilitate. El se plimbă printre coridoare revenind la scara mai mică pe care venise. Toate se adunau într-o spirală lăsând tot mai puțină lumină să intre. Aici, la capul scărilor, unde converge scara pe care a venit, nu mai e lumină. Se aude doar sunetul ghearelor lui Akamaru și pulsul lui.

Treaptă după treaptă, Kiba refuză să fie speriatk. El nu se teme de nimic, mai ales că Akamaru îi stă alături. Pe deasupra, el vâna de mult timp prin pădurile acestea. De ce să se sperie de o casă de lemn?

-La ce te gândești, Akamaru? spune el, iar voce i se aude zgomotos în acest spațiu mic.

– Pare a fi un turn! Se pare că locul ăsta are un turn. Nu vom vedea nimic bine de sus, pentru că ninge!

Akamaru răspunde cu un lătrat. 

-Da, știu că am dreptate! Eu un turn aici! spune Kiba.

Lumina scade în depărtare. Băiatul continuă drumul.

-Am ajuns în vârf! strigă el. 

Se aștepta să găsească o cameră mare, una locuită de o persoană care să le dea un indiciu despre acest loc. 

Intră pe ușa din hol. Singura ușă era forjeată în metal cu anumite simboluri pe care Kiba nu le înțelege — cu simbolurile unei familii de cavaleri probabil. La fel ca ușa pe care venise, aceasta avea mâner de cristal.

Un mâner de cristal! gândea el.

-Mai- vezi asta, Akamaru? spune Kiba.

Companionul lui latră aprobator.

-Uimitor! Inspiră înainte să atingă mânerul. Kiba nu a mai văzut așa ceva în sat. Magia murise de mult timp pentru el — mai exact, de secole — puține lucruri îl mai uimeau astăzi. Mai ales lumea în care animalele vorbesc. O lume în care oamenii incantează și vindecă orice — Kiba s-ar fi bucurat ca Akamaru să poată vorbi ca un om.

Băiatul strânge în mână cristalul ce acoperea clanța ușii ornamentate cu metal.

Pariez că trăiește cineva în interior. gândea el.

Se deschide cu doar o mică întorsătură, aerul lugubru, dar părea că această încăpere a fost locuită. O pală de vânt ciufulește părul lui și blana lui Akamaru.

Ciudat! gândește el.

Akamaru zgârie podeau cu ghearele și se apleacă spre picioarele lui Kia.

-Cum? Kiba întreabă. Ce ți s-a întâmplat?

După ușă se află o cameră simplă. Un dormitor — cel puțin asta gândea Kiba. Geamurile masive reflectă lumina zăpezii ce se așează afară pe ramuri, pe acoperiș, pe pământ. În mijlocul camerei e un pat, imens, făcut din lemn negru. Perdele acoperă vederii pe cel ce doarme. Altă mobilă nu se află în cameră. Mai puțin un dulab făcut din acealși lemn, apoi două noptiere de lemn. Mai era un scaun lângă șemineu, acoperit de cărți. Covorul de pe podea era bogat ornamentat cu același motive de pe ușa de metal.

Akamaru scâncește anxios, refuzând să-l urmeze pe stăpânul lui în interiorul camerei.

-Serios, Akamaru? spune Kiba ridicând din umeri. Nu ai de ce te teme!

El se avântă în cameră ca să demonstreze lipsa de pericol. Trosnește ghetele pe podea în timp ce se apropie de pat. Ridică cortina de lângă pat lăsând vederii un chip.

Kiba clipește. Figura este încă acolo.

-Hah! strigă el îndepărtându-se rapid. Ce nai — Ummm!

Nu se auzea nimic. Kiba se apropie cu toate insistențele lui Akamaru care scâncea în ușă.

Cel din pat părea să aibă aceeași vârstă ca el și semăna vag cu cei din tablou. Piele albă ca lumina lunii, părul negru ca lemnul patului, priveliștea era ciudat colorată. Acest băiat era de o frumusețe rară. Acest lucru făcând pe Kiba agitat

-Hei, um, îmi pare rău! spune el ridicând mâna să-l salute pe proprietarul casei, Um, îmi pare rău că dau buzna. Mă plimb pe aici de o oră. Nimeni nu răspunde, iar afară e frig —”

Kiba își lasă umărul în jos scoțându-și mănușile ude. Punând mâna pe fruntea băiatului simte gerul de afară. Își retrage mâna instinctiv. Akamaru scâncește și latră.

O mână palidă îl prinde pe Kiba de șolduri, trăgându-l spre pat și o mișcare rapidă îl trage mai aproape. Buzele roșiatice lasă vederii colții albi, ca de lup.

Kiba se zbate în prinsoare, incapabil să se elibereze.

 -Hei! strigă el.

O grimasă, o clipire și sângele roșu începe să curgă. Mâna din jurul lui Kiba în ține imobil în strânsoare.

După o clipă, el este eliberat. O voce rece rostește răspicat: 

-Miroase a câine ud aici!

Întunericul domnește din nou peste vilă. Kiba privește sângele ce îi șiroiește pe mână. Băiatul îl ține strâns pe Akamaru în mână, în timp ce pielea lui Kiba îngheață, dar nu mai simte frigul.

Pentru a scrie povești fanfiction, îți recomand următoarele sfaturi link.

Surse de inspirație: Cronicile Vampirilor. Povestea Hoțului de Trupuri.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *